Am supravietuit pentru a-mi spune povestea
"De la ultima noastra intalnire imi amintesc ochii ei. Ma priveste cu dragoste, cu disperare. Imi tine capul in maini, ma priveste drept in ochi si ma saruta. Sunt fata ei, inima ei, dragostea ei. Nu uit cuvintele pe care mi le-a spus. Mi le repet zile intregi dupa plecarea ei. Aminteste-ti cum te cheama si de unde vii. Ma cheama Luda Boczarowa, am cinci ani si sunt din Belarus.”
Lidia Maksymowicz a fost, atat cat destinul i-a ingaduit, Luda Boczarowa, o fetita cu ochi albastri luminosi, iubita si ingrijita de parinti si bunici. Apoi, inainte de a implini 3 ani, a devenit pentru tortionarii sai din cumplitul Pavilion al copiilor de la Auschwitz-Birkenau doar un numar: 70072. Timp de peste 15 luni, micuta Luda a indurat frigul, foamea, singuratatea, frica permanenta si durerile atroce provocate de experimentele ingrozitoare la care o supunea insusi Ingerul Mortii, Josef Mengele.
Totusi, in ciuda ororii, a supravietuit pentru a-si spune povestea si pentru a-si cauta mama transferata in alt lagar inainte de eliberare. Acum, povestea sa despre suferinta si speranta a devenit o carte-avertisment care incearca sa exprime drama de dincolo de cuvinte a unui copil pus fata in fata cu moartea si cruzimea.
Tatuajul sarutat de Papa Francisc
Numarul tatuat pe bratul Lidiei Maksymowicz a atras atentia lumii intregi atunci cand Papa Francisc a ales sa-l sarute in mod simbolic in mijlocul Pietei San Damaso.
"A fost un simplu gest de reconciliere, pentru ca memoria trecutului sa fie pastrata vie, sa putem invata din paginile negre ale istoriei, sa nu se mai repete, sa nu mai facem niciodata aceste greseli.” – Papa Francisc
Mesaj din partea Lidiei Maksymowicz:
Birkenau nu moare niciodata. Birkenau este o parte imposibil de sters din cei care au trecut pe acolo. Este un monstru care continua sa se faca auzit, sa vorbeasca despre experientele sale imposibil de descris.
Nu e deloc usor sa infrunti toate acestea. Este misiunea vietii mele. Grea si indispensabila, in acelasi timp. O fac pentru minte, desigur. Dar o fac si pentru toti ceilalti, pentru prietenii mei, pentru cunostinte, pentru cei pe care nu-i cunosc dar sunt partea din familia mea de oameni. Vreau sa fiu clara, sa spun raspicat ceea ce cred: intunericul lagarelor nu este arhivat intr-o data pentru totdeauna. Ura alimentata de locurile acelea este mereu la panda, poate reaparea oricand. De aceea trebuie sa fim vigilenti, sa nu uitam, in primul rand, sa povestim a ceea ce a fost.
