Am inceput sa studiez psihologia dupa 90, atunci cand facultatile de psihologie au reaparut in Romania. Spun “facultati” pentru ca au aparut multe, dupa ce in 1982 Elena Ceausescu a avut idea geniala s-o desfiinteze pe singura care exista in comunism.
Cand am decis sa purced pe acest drum al stiintei psihicului uman, voiam sa-l descifrez mai intai pe al meu, care dadea primele semne clare ca se gaseste intr-un impas. Si, pentru ca la vremea aceea inca nu existau psihoterapeuti si nici sistemul de marketing prin care acestia isi fac cunoscute serviciile, m-am inhamat la studiul stiintific al sufletului fiintei umane, care eram chiar eu.
Practicam fara sa stiu autoanaliza, introspectia chiar psihanaliza salbatica.
Am luat scoala in serios din pasiune la inceput. Apoi, am obtinut licenta in psihologie cu tema “Despre moarte” si a masterului in psihoterapie analitica (C.G.Jung) cu o disertatie depre “Depresia care maturizeaza”, folosind ca metoda sau tehnica de lucru, interpretarea viselor in maniera jungiana.
Au urmat apoi ani grei si numerosi de ore/sedinte de cunoastere de sine si formare, in vederea practicarii acestei profesii, cu cei care pretindeau ca stiu cum se face meseria la acea vreme in Romania. Am facut astfel sute de ore de formare in psihanaliza si psihoterapii scurte, obtinand atestatul de libera practica in consiliere psihologica, imediat ce a luat fiinta Colegiul psihologilor din Romania. Pana atunci am practicat consilierea psihologica in cabinetul privat pe care-l detin si azi, cu un atestat si aviz de functionare eliberat de Ministerul sanatatii, singurul la acea data care putea emite astfel de decizii legale in domeniu.
In tot acest timp, in care traiam si munceam ca psiholog, in cabinet si in media – careia ar trebui sa-i multumesc ca ne-a dat prilejul sa spunem romanilor ce face un psiholog, dar mai ales cum arata el – nu stiu care dorinta era mai puternica in mine. Cea care ma impingea pe mine spre cunoasterea de sine, sau credinta revelata in practica psihologica cu clienti, ca o vocatie, nestiuta la inceput, se voia traita impreuna cu cei care aveau nevoie de mine, la fel cum si eu aveam nevoie de ei. Totul se intampla din iubire, fara sa stiu ca aceasta era iubirea. Iubirea de oameni, de semenii mei.
Parafrazandu-l pe Socrate as putea conchide ca azi stiu un lucru fundamental, care ma ajuta sa fiu ceea ce sunt si-l pot impartasi celor ca mine:
Iubeste-te pe tine insuti, pentru a-i putea iubi pe ceilalti asa cum te iubesti pe tine.
Georgeta Ghinea, licentiata in psihologie, masterand in psihoterapie analitica.
Posesoare a unui sertar plin de diplome care atesta multiplele domenii pe care am incercat sa le cunosc prin studiu si efort constient in psihologie, dar pe care clientii mei nu mi le-au cerut si nici nu cred ca ar dori sa le vada vreodata.
