Descriere - Ultimele trei vacante
Aceasta scriere nici nu ar putea fi altceva decat un "Jurnal de drum… romantat.” Urmand firul povestirii unei aventuri in Delta Dunarii, aventura pornita de la vizionarea unui foarte cunoscut film romanesc, "Operatiunea Monstrul”, cei cinci (sase) eroi ai cartii isi deapana sau isi amintesc impreuna, la vreme de seara sau de ragaz, si alte nazbatii si pocinoage petrecute in anii copilariei, ai adolescentei sau ai studentiei lor.
Intamplarile incarcate de surprize prin care trec, dar si situatiile inedite carora le fac fata de fiecare data, cu haz si foarte multa veselie, confirma cu prisosinta, daca mai era cazul, ca aproape intotdeauna "Viata… bate filmul!”
Bucuria reintalnirii "gastii” din liceu dupa o perioada de despartire temporara pricinuita de plecarea la studii in etape diferite, prin alte orase sau pe la alte facultati, este incununata de hotararea luata prin "Legamant” de a duce la indeplinire o mai veche dorinta a tuturor: escapada in Delta.
Spiritul de aventura si dorinta nestavilita de distractie fac ca plecarea la drum sa nu fie conditionata sub nici o forma de existenta vreunui plan stabilit a priori. Totul decurge dupa legea aleatoriului, iar speranta in izbanda nu ii dezamageste niciodata: "Dumnezeu ii ajuta intotdeauna pe cei indrazneti!”
Din Delta, escapada continua in tabara studenteasca de la Constanta, iar de acolo, tot neplanificat, dar binevenit, in satul natal al povestitorului.
Vazand ca Tiganu este pus pe fapte mari, Adrian dadu pe gat si restul de cafea care-i mai ramasese in pahar si incepu sa-si caute printre bagaje instrumentele de pescuit cu care venise. A scos o traistuta in care-si tinea toate sculele si momeala, o lasa langa cort si pleca spre stufarisul de langa noi, sa caute niscaiva bete mai zdravene. Avea unde sa gaseasca si de unde sa aleaga. De-a lungul malului, pe langa palcurile de stufaris, erau si o multime de salcii mai batrane, dar si mai tinerele, din care curgeau crengi, de toate marimile.
Cu cutitul de vanatoare in dinti, ca un adevarat lup de… balta, se apropie de prima salcie si isi rupse cateva ramuri, numai bune de transformat in unelte de pescuit. Dupa doar cateva minute, cei doi pescari inraiti erau instalati pe malul canalului, cam la vreo cinci, sase metri, unul de altul, cu toate sculele montate si puse la treaba.
Eu ma uit la Vasca si-i zic:
- Punem pariu ca pana la pranz, nu prinde niciunul nimic?
Ea, contrariata si chiar suparata de pesimismul meu, exteriorizat cu atata ironie, imi reprosa:
- Daca tie nu-ti place sa pescuiesti sau poate nici nu stii, nu inseamna ca trebuie sa fii rautacios cu ei!
Eu, ca sa o "supar” si mai tare, completez:
- Ei, hai ca poate am exagerat! Nu doar pana la pranz, dar cred ca nici pana diseara nu vor prinde nimic! (...)
Dupa ce spalase vesela, Vasca ramasese si ea pe mal si privea curioasa cand catre cei doi, cand catre apa aceea limpede, ce parea ca nu curge in nici o directie.
Dupa un timp, o vad ca se intoarce spre cort cu un zambet misterios pe fata. Cand s-a apropiat de mine, imi spuse aproape soptit:
- Apa este plina de pesti. Cand am aruncat zatul, s-au adunat la mal, o gramada. Unii sunt chiar marisori. Se pare ca le place zatul de cafea.
- Stiu, i-am zis eu, i-am vazut si eu mai devreme cand am intrat in apa. De-asta ti-am si spus ca astia n-or sa prinda nimic. Sunt sigur ca momelile lor nu-s pe gustul pestilor de aici.
Am ras amandoi pe infundate si i-am lasat pe cei doi sa-si exercite pasiunea, asa cum credeau ei ca se simt mai bine. La urma urmei, "a pescui” nu inseamna intotdeauna si "a prinde”. Cred ca vazusera si ei, de cand stateau pe mal, ca pestii care misunau prin apa le cam dadeau cu tifla, fara sa "guste” deloc din ceea ce le ofereau ei.
Aruncau acum unditele, cand spre mijlocul canalului, cand foarte aproape de mal. Din cand in cand, isi mutau locurile, doar, doar, vor gasi pozitia si zona cea mai potrivita, pentru a-i pacali pe smecherasii aia cu solzi argintii, care nu voiau in ruptul capului sa se agate si de carligele lor.
Mi-am pus mainile palnie la gura si am strigat catre ei:
- Ba meseriasilor, nu uitati, ma! forfacu' 22!... forfacu'.
Au dat amandoi din mana a lehamite, zambind totusi pe ascuns si nu mi-au dat nici o replica.
Din capitolul "Delta – prima zi”
