Psihoterapia ortodoxa - Continuare si dezbateri - Vlachos, Hierotheos

Descriere - Psihoterapia ortodoxa - Continuare si dezbateri

"Aceasta carte este o continuare si, as putea sa spun, o aplicare practica a primei carti Psihoterapia Ortodoxa. Aceasta carte este oferita poporului lui Dumnezeu cu speranta ca ii va satisface foamea pentru adevarata cunoastere a lui Dumnezeu. Ii ajuta spre tamaduire si indumnezeire". (Mitropolit Hierotheos Vlachos)

Cuprins:
Cartea I. Vietuire spre vindecare
Introducere
1. Ortodoxie: ideologie sau vindecare?
2. Slujire si contraslujire
3. Vindecarea sufletului
4. Sanatatea duhovniceasca
5. Suficienta de sine, disperare, barbatie
6. Echilibrul duhovnicesc
7. Innoire duhovniceasca
8. Pregatire si traire a Pastelui
9. Iubirea de sine (egoismul)
10. Invidia
11. Iubirea de placeri (senzualitatea)
12. Imaginatia
13. Visele
14. Repausul si munca
15. Depasirea mortii
16. Preabunul Iosif
17. Pronia dumnezeiasca
18. Problema suferintelor
19. Sfantul Grigorie Palama si epoca noastra
20. Educatia copiilor, dupa Sfantul Hrisostom
Cartea a doua. Dezbateri despre "Psihologia ortodoxa"
Introducere
1. Metafizica si teologie
2. Psihoterapia ortodoxa si cea umanistica
3. Cei indumnezeiti
4. Diavolul si inselaciunile lui
5. Preotul ca vindecator dupa Sfantul Grigorie Teologul
6. Preotia spirituala si iertarea pacatelor

6. Echilibrul duhovnicesc
In Liturghie, dupa Sfanta Impartasanie, exista si urmatoarea fraza-rugaciune catre Hristos: "Curateste-ma, spala-ma si ma indrepteaza". Rugam pe Dumnezeu sa ne curete, sa ne spele si sa ne indrepteze. In principal am vrut sa starui asupra ultimului cuvant, "indrepteaza-ma".
Cea mai mare problema care preocupa omul este chestiunea indreptarii. Trebuie sa fie echilibrat, incat sa lucreze fiziologic in toate situatile care se ivesc in viata. Precum o masina este reglata bine si functioneaza regulat, tot astfel si omul are nevoie de o speciala echilibrare duhovniceasca. Trebuie sa dobandeasca sanatate duhovniceasca, incat sa reactioneze fiziologic la toate problemele care se manifesta in viata.
Exista o mare nevoie de echilibru, deoarece prin cadere si viata de pacat si de patimi am fost dezechilibrati. In loc sa avem centrul vietii noastre in Dumnezeu si sa cumpanim viata noastra cu temelia pe legea sfanta, o cumpanim cu temelia pe propria noastra logica care in multe chestiuni este absurda. Centrul vietii noastre a devenit omul si nu Dumnezeu-Omul, legea ratiunii si nu legea lui Dumnezeu, lucrarea patimilor si nu lucrarea Preasfantului Duh. Astfel am fost complet dezechilibrati. In realitate in ce consta dezechilibrarea si inca in ce consta reechilibrarea noastra? Dezarmonizarea consta in faptul ca mintea noastra a pierdut legatura, orientarea si avantul catre Dumnezeu si se intoarce in alte directii. Mintea a fost omorata si a fost secatuita. Sfantul Andrei Cretanul in "Canonul cel mare" descrie aceasta stare spunand: "Mintea a fost traumatizata, trupul a fost secatuit, duhul este bolnav". Mintea fost traumatizata. In loc sa dirijeze si sa stapaneasca cu har, logica este dirijata si stapanita de aceasta. Si in aceasta situatie toate lucreaza necanonic, adica, impotriva firii. Astfel toata stradania noastra se afla in faptul de a echilibra mintea, de a o elibera de tirania ratiunii si de a o intoarce spre Dumnezeu. La acest lucru contribuie toata viata liturgica si ascetica a Bisericii. Si fireste nu poate reusi numai prin fortele noastre proprii, ci prin inspiratia si lucrarea sfantului har, adica prin conlucrarea vointei celei sfinte cu cea omeneasca.
Sfintii Parinti au facut mari eforturi sa-si echilibreze mintea si s-o lase libera sa se avante catre Dumnezeu. As vrea in acest sens sa amintesc luptele, dar si invatatura Sfantului Vasile cel Mare, care desi este considerat un parinte implicat social, totusi are o foarte adanca experienta a vietii interioare (neptice) si isihaste a Bisericii. Deja in epistola lui catre Eustatiu din Sevastia prezinta dorinta care il stapanea, dupa studiile in lume, sa dobandeasca cunoasterea lui Dumnezeu, viata Sfantului Duh. Simtea ca pe o necesitate sa-si indrepte caracterul pe care-l deformase "din cuvantarea catre cei viciosi". S-a trezit din somnul adanc, a plans pentru viata lui mizerabila si cauta indrumare "spre patrunderea invataturilor dreptatii". Exact atunci a alergat spre universitatea pustiei, catre profesorii vietii pustnice care erau monahii, si acolo a trait viata Bisericii si a dobandit marturia celor nevazute. "Si-mi faceam dovada a celor nearatate pe cele vazute". Cu alte cuvinte, Vasile cel Mare indata ce a constientizat dezechilibrul spiritual si cand a simtit ca echilibrul nu este atins prin intelepciunea lumii si prin judecati logice corecte, a facut totul ca sa il dobandeasca. Este clar, din toate informatiile pe care le avem din viata acestui mare parinte al Bisericii, ca a izbutit sa atinga ceea ce dorea cu ardoare. S-a refugiat intr-o asezare singuratica langa raul Iris in Pont si acolo se ocupa cu viata isihasta. Pentru ca numai linistea in tot intelesul cuvantului, ca stare interioara a sufletului, dar si ca siguranta, cel putin la inceput, a conditiilor exterioare, ajuta omul in schimbarea lui spirituala, in echilibrarea lumii lui interioare. Astfel, in epistola catre prietenul sau, Sfantul Grigorie Teologul, descrie acest echilibru interior. Prezentand punctele centrale din epistola aceasta vom vedea in ce consta echilibrul duhovnicesc al omului.
Trei puncte din aceasta pretioasa epistola ne vor ajuta sa vedem chestiunea echilibrului duhovnicesc.
Primul se refera la linistea mintii. Accentueaza sfantul necesitatea linistii mintii, fiindca precum ochiul, cand este purtat in toate directiile si nu este fixat intr-un singur punct stabil, nu poate sa vada clar ceea ce se afla inaintea lui, la fel se intampla si cu mintea. Mintea trebuie sa fie orientata spre Dumnezeu si s-o preocupe numai Dumnezeu si cele ce au legatura cu El. De aceea descrie semnificativ acest lucru care este temelia vietii crestine: "In liniste trebuie sa incerce a avea mintea", adica trebuie sa ne straduim sa pastram mintea in stare de liniste. Acest fapt in realitate inseamna plecarea din lume. "Nu partea exterioara a lui sa fie in chip trupesc plecata din lume, ci sa smulga sulfetul din atractia spre trup". Sufletul trebuie sa fie smuls din atractia catre trup. Cu alte cuvinte, sufletul trebuie sa scape de robia constiintei lumesti si trupesti si sa se raporteze la Dumnezeu.
Al doilea punct din epistola Sfantului Vasile cel Mare descrie mersul natural al mintii. Mintea omului nu trebuie sa se imprastie in lume prin simturi, nici sa se risipeasca spre cele din afara, ci sa se intoarca in ea insasi si prin ea insasi sa se inalte la notiunea de Dumnezeu. Acest lucru in realitate inseamna miscarea ciclica a mintii. Mintea lasa lumea si se intoarce spre ea insasi, drept care se inalta la Dumnezeu. In aceasta situatie, desi omul traieste in lume, totusi primeste uitarea firii si are o neintrerupta betie a dialogului cu Dumnezeu. "Caci mintea nerisipindu-se in cele din afara, nici fiind dispersata de catre simturi in lume, se intoarce catre ea insasi, iar prin ea insasi urca la notiunea de Dumnezeu; si straluminata de acea frumusete si lumina, primeste uitarea propriei firi, netragand sufletul nici catre grija hranei, nici catre grija vesmintelor, si, aducand nepreocuparea de grijile pamantesti, schimba intreaga stradanie a ei insesi spre dobandirea bunurilor vesnice".
Al treilea punct se refera la faptul ca, atunci cand mintea omului, in pofida grijilor pamantesti, are o continua amintire de Dumnezeu si nu este intrerupta necontenita amintire a lui Dumnezeu din cauza lucrarilor zilnice, atunci acest fapt arata locuirea lui Dumnezeu in noi si chiar dezvaluie ca am devenit templu al lui Dumnezeu. Scrie marele luminator din Cesareea: "Si acest lucru inseamna salasluirea lui Dumnezeu, faptul de a avea pe Dumnezeu pus ca temei in tine insuti. Astfel devenim templu al lui Dumnezeu, cand nu este intrerupta continuitatea amintirii cu griji pamantesti, cand mintea nu este tulburata de patimi neasteptate, ci de toate fugind iubitorul de Dumnezeu se retrage spre Dumnezeu si, indepartandu-se de cele care ne invita la rautate, isi petrece timpul cu ocupatii care duc la virtute".
In locul acesta este prezentat adevarul ca toata stradania omului se afla in faptul de a-si inalta mintea lui la Dumnezeu si de a avea o neintrerupta amintire de Dumnezeu. Atunci intr-adevar devine templu al Preasfantului Duh. Atunci nu inceteaza grijile pamantesti, dar mintea este vindecata, drept care toate functioneaza canonic (regulat).
Infatisand in aceeasi epistola un program cotidian de viata, spune ca imediat cu rasaritul soarelui sa se avante omul in imne si laude, cantand lui Dumnezeu, iar cand mai tarziu se indeletniceste cu diferite munci, "peste tot cu el sa fie prezenta rugaciunea, si cu cantari isi va drege muncile ca si cu sare".
Chiar si in timpul muncii exista in chip tainic rugaciunea, omul cauta si slaveste pe Dumnezeu si astfel isi inmiresmeaza si infrumuseteaza muncile. Aici sfantul parinte nu recomanda intreruperea muncii, ci incununarea ei prin rugaciune. Pentru ca rugaciunea inmiresmeaza munca zilnica. Mintea trebuie sa fie indreptata catre Dumnezeu, sa aiba o neintrerupta amintire de Dumnezeu, sa lucreze paralel cu diferitele munci ale zilei. Dar ca sa se reuseasca acest lucru este necesara curatirea inimii de patimi. Inceputul curatirii este linistea: "Asadar, linistea este inceput al curatirii pentru suflet".
Cand omul se echilibreaza duhovniceste, adica atunci cand mintea este indreptata spre Dumnezeu si slujeste pentru El, atunci sunt asezate la locul lor toate chestiunile exterioare. Comportamentul fata de semenul sau este cumpanit. Este foarte semnificativ ca Vasile cel Mare in aceeasi epistola pe care o trimite Sfantului Grigorie Teologul, dupa ce descrie linistea mintii si neintrerupta amintire de Dumnezeu, descrie in continuare si unele elemente ale vietii exterioare. Necontenit noi, oamenii, fiind schizofrenici, despartim viata interioara de cea exterioara. Astfel unii pot sa separe din epistola aceasta prima parte, in care sfantul vorbeste despre linistea mentala si sa neglijeze partea a doua in care vorbeste despre purtarea exterioara iar altii contrariul. Insa Vasile cel Mare, in scrierile sale, este echilibrat exterior si interior. Integrat organic in Traditia ortodoxa, nu scindeaza viata interioara de cea exterioara.
Intai de toate vorbeste despre indreptarea mintii spre Dumnezeu, deoarece aceasta este temelia vietii spirituale.
Este foarte important ca Filocalia sfintilor neptici are ca subtitlu: "in care (filocalie) prin filosofia morala dupa practica si teorie mintea se curateste, se lumineaza si se desavarseste". Se cere sa existe aceasta orientare a mintii, aceasta echilibrare spirituala. Exact acest lucru il prezinta, la inceputul epistolei acesteia, Vasile cel Mare. In continuare insa descrie si manifestarile exterioare, care sunt fructul acestei echilibrari spirituale a mintii.
Astfel Vasile cel Mare se refera la faptul ca omul indreptat intreaba calm si raspunde fara amor propriu, nu intrerupe "pe cel cu care discuta cand spune ceva folositor", nici nu doreste sa introduca ostentativ propriul sau cuvant, tonul vocii este astfel incat sa nu provoace si sa nu-l faca stanjenitor, este "amabil in conversatii, placut in cuvantari" si cand dojeneste o face cu modestie, incat sa fie "prielnic... celui care are nevoie de vindecare". Miscarile trupului sunt masurate si echilibrate, imbracamintea, chiar si modul de hrana si de somn este cumpatat la omul lui Dumnezeu.
Sfantul Vasile cel Mare prin acestea pe care le scrie evita sa priveasca teoretic chestiunea si evita sa faca o etica a comportamentului exterior. Este cunoscator al intregii traditii isihaste a Bisericii si de aceea accentueaza ca cel dintai lucru este sa fie indreptarea mintii omului catre Dumnezeu, dupa care sunt cumpanite toate manifestarile. Omul cumpanit este sociabil. Mintea vindecata vindeca toate manifestarile. Echilibrata in interior este echilibrata si in afara. Cel care traieste sobru poate sa traiasca adevarat si in societate.
Din aceasta mica prezentare a invataturii Sfantului Vasile cel Mare se vede clar ca echilibrul spiritual este in principal orientarea mintii catre Dumnezeu. Se cuvine oricine sa foloseasca diferite metode, mai ales pocainta, incat mintea sa se smulga din neliniste, din mediul si indeosebi din tirania pe care o exercita logica, si sa aiba o neintrerupta amintire de Dumnezeu, in ciuda preocuparilor zilnice ale trupului.
Precum omul, cand munceste sau conduce automobilul poate sa se ocupe in acelasi timp si cu altceva, astfel este posibil, printr-o educatie duhovniceasca potrivita, sa lucreze trupeste si mintea lui sa aiba amintire de Dumnezeu. Intr-adevar, acesta este echilibrul duhovnicesc si aceasta constituie sanatatea duhovniceasca. Atunci omul se afla in buna stare si abordeaza cu usurinta orice problema si orice ispita pe care o intalneste in viata sa.
As vrea in continuare sa mentionez doua exemple, unul din viata monahala si unul din cea lumeasca, care arata exact cum este indrumat omul si cum intampina diferitele probleme ale vietii.
Viata monahala nu este cu desavarsire o viata fara griji. Desigur exista o categorie de monahi care isi limiteaza la minimum activitatea trupeasca, incat sa se exerseze in rugaciunea noetica (a mintii), in rugaciunea inimii. Acestia sunt isihastii. Dar si acestia au o munca manuala, ca sa preintampine indiferenta spirituala si sa procure cele pentru trai, cum recomanda Sfintii Parinti. Cei mai multi monahi si in principal cati traiesc in chinovie, nu refuza munca trupeasca si nu-si petrec intreaga zi la chiliile lor. Dorinta de a fi monahi nu comporta in chip necesar refuzul oricarei munci trupesti, ci este legata de intentia vie de a pazi riguros poruncile lui Dumnezeu. De aceea cea mai importanta virtute calugareasca este ascultarea. Cand monahul nu exerseaza virtutea ascultarii si cand nu slujeste obstea, atunci nu poate sa dobandeasca darul rugaciunii noetice. Cea mai sigura invatatura pe care poate cineva s-o atribuie monahilor este invatatura pentru dobandirea ascultarii. Monahii in manastirile ortodoxe invata in principal cum sa-si infraneze vointa, care este "zid de arama" intre noi si Dumnezeu, invata cum sa exerseze virtutea ascultarii mai intai de staret si dupa aceea de intreaga obste si de toti oamenii.
In acest climat de ascultare invata cum sa-si pastreze mintea curata si cum sa aiba neintrerupta amintire de Dumnezeu. Lucreaza toata ziua la lucrul lor, la "ascultarea" lor, stau ore in sir in biserica etc, straduindu-se in acelasi timp sa-si aiba mintea la Dumnezeu. Aceasta este educatia pe care se straduiesc s-o dobandeasca in manastiri.
Cei mai multi oameni au o percepere superficiala cu privire la monahism. Dar trebuie sa fie accentuat din nou ca toata educatia care se desfasoara in manastirile ortodoxe consta in faptul de a fi indreptata mintea, dupa care sunt sfintite toate muncile si toate preocuparile.
Prin mintea curata si indreptata este sfintita tacerea si cuvantul, linistea si sfanta apostolie, lucrul si inactivitatea, viata in chilii si viata in biserica, durerea si bucuria, tristetea si speranta, "discernamantul" si pocainta. Atunci este monah, oriunde s-ar afla, orice ar face. Astfel nu exita ore dedicate lui Dumnezeu si ore de munca. Intreaga viata si toate ceasurile zilei sunt sfintite si binecuvantate. Este de ajuns sa se echilibreze corect, sa dobandeasca sanatate spirituala. La acest lucru contribuie practica si teoria, ascultarea si rugaciunea.
Exact la fel se cuvine sa fie si in casatorie, in familie si in viata sociala. In fond, omul, inainte sa inceapa viata de familie are nevoie de educatie, incat sa-si echilibreze mintea, sa traiasca si sa se comporte dupa Dumnezeu. Rugaciunea inainte de casatorie este aceea care ofera sanatate si face capabil omul sa abordeze toate problemele fara confuzii si fara sa fie tulburata mintea sa. Daca este echilibrat corespunzator, atunci poate sa faca totul si sa se odihneasca in Dumnezeu. Multi casatoriti sustin ca nu este posibil ca sef de familie sa traiasca viata crestina. Acest lucru, in afara de faptul ca este blasfemie fata de Dumnezeu, exprima si o mare ignoranta. Dar, cum am spus putin mai inainte, monahii nu au mai putine probleme decat casatoritii. Au si ei multe preocupari si multe munci sa implineasca. Cine cunoaste de aproape viata manastirilor poate sa inteleaga acest adevar. Marea problema se afla in faptul ca multi incep viata de casatorie fara sa dobandeasca experienta curatirii mintii, fara sa indrepte mintea lor catre Dumnezeu, fara sa ajunga la echilibrarea duhovniceasca.
Exista ratiunea ca viitorii parinti trebuie sa dobandeasca cunostinte pedagogice, psihologice etc. ca sa-si indrume copiii si sa faca fata tuturor problemelor. Insa acest lucru nu este suficient.
Pentru ca exista parinti care au multe asemenea cunostinte omenesti si totusi nu pot sa ofere solutii problemelor coexistentei in casa si problemelor indrumarii copiilor. Acel lucru care intai de toate este necesar este dobandirea echilibrului duhovnicesc. Sa invete mintea sa se avante catre Dumnezeu si sa fie sfintita astfel intreaga viata. Numai cel sanatos spiritual poate astazi sa abordeze toate problemele dificile care zilnic se ivesc si continuu se inmultesc.
Pe parinti ii caracterizeaza grija pentru educarea copiilor. Dar cred cu fermitate ca acel lucru pe care il primeste copilul in timpul educatiei nu sunt cunostintele pe care la intamplare le ofera parintii si sfaturile pe care le dau, oricat de inteligente ar fi, ci in principal ceea ce sunt insisi parintii. Nu oferim copiilor ceea ce stim, ci ceea ce suntem noi insine. Daca noi ne-am echilibrat corespunzator, daca mintea noastra este libera si stie sa stea de vorba cu Dumnezeu, daca dobandim echilibru duhovnicesc, atunci este sigur ca copiii se vor dezvolta corespunzator.
Are mare importanta sa putem crea o atmosfera de rugaciune si sanatate in casa. Pentru ca atmosfera de rugaciune si sanatate duhovniceasca este aceea care influenteaza foarte profund viata copiilor. Parintele echilibrat cunoaste cand va face observatia si cum o va face, stie cand trebuie sa taca si cand sa controleze mai sever. Medicul invatat stie cum si cand sa intervina. Acest lucru se intampla si cu parintele invatat (duhovniceste).
Cei mai multi parinti din zilele noastre practica pedagogie fara rugaciune, doar prin cunostinte omenesti si din perspectiva omeneasca. Nu stim sa cerem solutii de la Dumnezeu prin rugaciune. Mintea noastra este inrobita de problemele exterioare care stapanesc copiii, este inrobita copiilor si nu este inrobita ascultarii lui Hristos (II Cor. 10, 5). Mintea este reglata sa vada zi si noapte copiii si nu pe Dumnezeu.
Pentru multi parinti problema cea mai mare nu este Dumnezeu si mantuirea lor, ci copiii. Si aceste lucruri le privesc foarte superficial. Prin aceste lucruri pe care le scriem nu vrem sa sustinem ca trebuie sa ne parasim copiii, deoarece Dumnezeu ni i-a daruit ca sa-i crestem in educatia si povata Domnului, dar nu putem sub acest pretext sa-l parasim pe Dumnezeu si nu trebuie sa facem o pedagogie fara Dumnezeu.
Avem nevoie de un echilibru duhovnicesc. Acest lucru se intampla prin rugaciune si prin pastrarea poruncilor lui Hristos, deoarece rugaciunea nu este separata de intreaga stradanie ascetica de a trai voia lui Dumnezeu in viata noastra. Totusi astazi cei mai multi suntem dezechilibrati. De aceea, in loc sa rezolvam problemele, le complicam. Bolnavi in interior, imbolnavim institutiile sociale, viata familiala etc. Cea mai importanta grija a noastra trebuie sa fie acest lucru: cum ne vom echilibra, cum mintea va fi desprinsa de cele pamantesti si va fi intoarsa catre Dumnezeu. Acest lucru trebuie sa se faca prin propria noastra dorinta, dar indeosebi prin ajutorul si lucrarea lui Dumnezeu. Necontenita trebuie sa fie rugaciunea noastra catre Dumnezeu: "Curateste-ma, spala-ma si ma indrepteaza; intelepteste-ma si ma lumineaza".
Aprilie 1986