"Tatal meu a fost numit sef de stat-major la Comandamentul Militar al Capitalei. Asa s-a nascut ideea lui 23 august 1944: politicienii si militarii au inceput sa se intruneasca si sa discute. Tatei i-a revenit planul pentru Bucuresti, odata cu intoarcerea armelor; orasul era plin de nemti… Cand s-au succedat guvernele – Sanatescu, Groza –, tatal meu a avut functii. In 1946 a fost la Paris, unde a reprezentat Romania la Conferinta de Pace.
La 30 decembrie 1947, eram singura acasa, cand am aflat de la radio ca regele a abdicat; cand s-au intors parintii de la teatru, au crezut ca visasem urat! Dupa instaurarea republicii s-a terminat si cariera tatalui meu in armata: fara leafa, fara grad, a ajuns sa lucreze la Plafar. A fost greu: casa a fost nationalizata, iar noi am fost restransi numai la mansarda. Intre timp, au inceput perchezitiile: sunau oameni la usa, intrau si luau acte, scrisori, decoratii etc. Mama a inceput sa impacheteze lucruri, sa le duca pe la prieteni, in pivnite, in poduri…” (Gabriela Romana Damaceanu)
"Actul de la 23 august 1944 ocupa un loc aparte in istoriografia romaneasca, fiind, prin sutele de carti si studii stiintifice care i s-au dedicat, unul dintre subiectele istorice abordate cel mai mult. Fara indoiala, interesul istoriografic pentru aceasta tema a atins apogeul in perioada regimului comunist, oferind de multe ori o perspectiva deformata, conditionata ideologic. Cei care studiaza actul de la 23 august nu pot ignora memoriile generalului Dumitru Damaceanu, publicate acum in prima editie integrala, fiind totodata si o editie critica, bazata pe studiul sistematic al multiplelor sale versiuni.” (Mihai Burcea, Tudor Visan-Miu)
"Pentru intocmirea acestei lucrari – in redactarea ei finala – am consacrat mai mult de noua ani de munca [1963–1972], straduindu-ma sa redau in cele ce urmeaza cat mai putine lipsuri de fond si forma; in acest scop, am consacrat celor scrise nu mai putin de douasprezece redactari complete si imbunatatite; nu stiu daca si cat am izbutit sa realizez in aceasta directie […]. Nu stiu daca si cand vor vedea lumina tiparului randurile de fata [subl.n.]. Dupa modul cum decurg lucrurile pana acum, s-ar parea ca raspunsul nu poate fi decat unul singur: este inca prea devreme sa se spuna daca lucrarea va fi tiparita vreodata sau cand anume.” (Gen. Damaceanu, in 1972, dupa cea de-a douasprezecea redactare a memoriilor sale)
