Studierea organizarii Curtii regale sub toti cei patru monarhi devoaleaza atat elementele de continuitate, cat si pe cele de inovatie in materie de traditii, principii, reglementari si practici. Prin stabilirea unor repere tematice si cronologice, cartea de fata se concentreaza asupra traditiilor, oamenilor si evenimentelor de la Curtea regala din ultimele doua decenii ale monarhiei in Romania (1927–1947). Amplul demers istoriografic urmareste trei mari filiere, dintre care ultima este hotaratoare: (1) sursele disponibile provenind din arhiva Curtii regale in anii 1920–1940 sunt, datorita profesionalizarii aparatului administrativ al Palatului, mai detaliate decat cele din epoca antebelica; (2) Curtea regala a cunoscut schimbari mai frecvente, la nivelul structurii si al personalului superior, in timpul regilor Carol al II-lea si Mihai I, ale caror domnii au insumat o perioada de trei ori mai scurta (20 de ani, 1927–1947) decat cea a predecesorilor, regii Carol I si Ferdinand I (61 de ani, 1866–1927); (3) domniile regilor Mihai I si Carol al II-lea au ridicat controverse istoriografice mai intense la nivelul dezbaterilor academice si publice actuale decat cele care privesc domniile regilor Carol I si Ferdinand I.
Posteritatea celor patru monarhi romani a fost construita in epoci diferite. Regii Carol I si Ferdinand I au intrat in imaginarul mitologic romanesc deja din timpul domniei lor, ca suveranul "dezrobitor”, respectiv, "intregitor”. Succesorii lor, Carol al II-lea si Mihai I, au fost detronati prin lovituri de stat, devenind tinta campaniilor de propaganda ale noii puteri. Dupa 1989, la nivelul perceptiilor populare s-a inregistrat, in paralel cu viziunea nuantata a cercetatorilor, o departajare superficiala intre regii Romaniei, urmand instinctul de a clasa simplist conducatorii din istorie dupa tiparele figurilor "luminoase” si "intunecate”.
